Traian Vuia și Henri Coandă

Inventatorii români au lucrat, de multe ori, departe de țară

O țară mică, intrată târziu în epoca industrială, a dat în mai puțin de un secol câteva nume care apar în istoriile aviației, medicinei și ingineriei. Mulți au studiat și au lucrat la Paris, la Berlin ori la Londra, fiindcă acolo erau laboratoarele și banii. Unii au fost recunoscuți pe loc. Alții au pierdut întâietatea din cauza unui brevet neînregistrat la timp ori a unui război.

Petrache Poenaru și condeiul care nu se termină

În 1827, un tânăr oltean trimis la studii la Paris, obosit să-și înmoaie pana în călimară în timp ce lua notițe, a primit de la statul francez un brevet pentru un „condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”. Era un tub cu rezervor, strămoșul stiloului de mai târziu.

Poenaru nu a făcut avere din el. Întors în țară, a organizat învățământul din Țara Românească și a fost, în tinerețe, secretarul lui Tudor Vladimirescu, pentru care, spune tradiția, a croit steagul mișcării.

Vuia, Vlaicu și Coandă, pionierii zborului

La 18 martie 1906, pe un câmp de lângă Paris, bănățeanul Traian Vuia a urcat într-un aparat cu aripi de liliac, montat pe 4 roți de bicicletă. Mașina a rulat, s-a desprins de sol și a zburat aproximativ 12 metri, la un metru înălțime. Distanța era mică, dar principiul, nou: a fost primul aparat mai greu decât aerul care a decolat exclusiv prin mijloace proprii, fără catapultă și fără șine. Aurel Vlaicu și-a construit avioanele în țară și a uimit Europa la concursurile din 1912. A murit în anul următor, la 30 de ani, încercând să treacă munții în zbor. Henri Coandă a prezentat la Paris, în 1910, un avion fără elice, cu un motor care împingea aerul printr-un tub, idee cu decenii înaintea vremii. Dacă aparatul a și zburat rămâne un subiect disputat de istorici. Fără dispută e fenomenul care îi poartă numele, tendința unui jet de fluid de a urma o suprafață curbată, folosit astăzi în aviație și în multe aparate obișnuite.

Paulescu și descoperirea insulinei

În 1921, fiziologul Nicolae Paulescu, profesor la București, a publicat într-o revistă științifică de limbă franceză rezultatele experimentelor sale: un extract de pancreas, pe care l-a numit „pancreină”, scădea zahărul din sângele câinilor diabetici. În anul următor și-a brevetat metoda.

Câteva luni mai târziu, la Toronto, o echipă canadiană a obținut un extract mai pur, l-a încercat pe oameni și a primit, în 1923, Premiul Nobel. Paulescu a protestat, fără rezultat. Abia peste decenii, istorici ai medicinei și chiar membri ai comitetului Nobel au recunoscut că savantul român avusese întâietatea descoperirii. Fabricarea insulinei la scară mare, care a salvat milioane de vieți, a pornit însă de la lucrările canadienilor.

Inginerii, Saligny și Constantinescu

Anghel Saligny a proiectat podul de peste Dunăre de la Cernavodă, inaugurat în 1895. Cu tot cu viaductele de acces, complexul trecea de 4 kilometri și era, la acea dată, cel mai lung din Europa. La probă, inginerul a stat într-o barcă, sub pod, în timp ce pe deasupra treceau locomotivele. Tot el a construit, în porturile Brăila și Galați, primele silozuri din beton armat din lume.

George Constantinescu, stabilit în Anglia, a creat o ramură nouă a mecanicii, bazată pe transmiterea energiei prin vibrații în lichide. Aplicația ei cea mai cunoscută a fost un dispozitiv care permitea mitralierei să tragă printre palele elicei în mișcare, fără să le atingă. A fost montat pe zeci de mii de avioane britanice în Primul Război Mondial.

Racoviță, Oberth și Ana Aslan

Biologul Emil Racoviță a fost naturalistul primei expediții care a iernat în apele Antarcticii, între 1897 și 1899, la bordul unui vas belgian, alături de viitorul cuceritor al Polului Sud. Mai târziu a întemeiat știința vieții din peșteri și, la Cluj, în 1920, primul institut de speologie din lume. Hermann Oberth, sas născut la Sibiu și crescut la Sighișoara, a publicat în 1923 o carte despre rachetele care pot ajunge în spațiul dintre planete, socotită una dintre lucrările de temelie ale astronauticii. Elevul lui cel mai cunoscut a condus programul care a dus oamenii pe Lună. În 1952, medicul Ana Aslan a înființat la București primul institut de geriatrie din lume, dedicat studiului îmbătrânirii. Tratamentul creat de ea, pe baza unui anestezic cunoscut, a atras în România pacienți celebri, de la șefi de stat la vedete de cinema. Efectele lui de întinerire nu au fost confirmate de studiile riguroase făcute ulterior, dar meritul ei de a fi pus bătrânețea pe harta medicinei rămâne întreg.

Nobelul lui Palade și alte nume

George Emil Palade, născut la Iași și plecat în America după al Doilea Război Mondial, a primit în 1974 Premiul Nobel pentru medicină. A descris, cu ajutorul microscopului electronic, felul în care e organizată celula și a descoperit ribozomii, micile „fabrici” în care se asamblează proteinele.

Lista e mai lungă. Chimistul Lazăr Edeleanu a pus la punct, în 1908, un procedeu de rafinare a petrolului folosit apoi în toată lumea. Ștefan Odobleja a publicat, la sfârșitul anilor 1930, o lucrare de psihologie în care apar idei pe care cibernetica le va formula un deceniu mai târziu. Ion Cantacuzino a organizat, în 1913, una dintre primele campanii de vaccinare în masă împotriva holerei.

De ce contează să le știm numele

Multe dintre aceste povești au un fir comun: ideea a fost aici, iar fabrica, în altă parte. Brevetele nedepuse la timp, lipsa banilor și izolarea au costat întâietăți pe care manualele altor țări le trec, firesc, în dreptul propriilor savanți. Muzeele tehnice din București, din Iași și din Timișoara păstrează machete, caiete și aparate originale, iar o după-amiază petrecută acolo cu un copil arată, mai bine decât orice lecție, că un condei cu rezervor, un pod sau un extract de pancreas au pornit, toate, de la câte un om care nu s-a mulțumit cu felul în care se făceau lucrurile până la el.