la ce vârstă se pune copilul la oliță

Renunțarea la scutec depinde de semnele copilului, nu de vârsta din buletin

„Al meu la un an și jumătate era gata” e o frază pe care orice părinte o aude de la o rudă sau de la o vecină. Acum 2 generații, cu scutece de pânză spălate de mână, presiunea de a termina repede era de înțeles. Astăzi, pediatrii sunt de acord asupra unui lucru: controlul sfincterelor este o achiziție de maturizare, ca mersul, și nu poate fi grăbit prin insistență.

Cei mai mulți copii sunt pregătiți undeva între 2 și 3 ani. Unii, de la 18-20 de luni, alții, abia după 3 ani, iar toate aceste variante sunt normale. Fetele termină, în medie, cu 2-3 luni înaintea băieților. Începutul prea timpuriu nu scurtează procesul, doar îl lungește.

Semnele că a venit momentul

Abordarea folosită azi de majoritatea medicilor a fost descrisă în 1962 de pediatrul american T. Berry Brazelton și pornește de la copil. Câteva semne, apărute împreună, arată că e pregătit.

Fizic: scutecul rămâne uscat cel puțin 2 ore la rând sau după somnul de prânz, iar scaunul vine la ore relativ regulate. Copilul merge sigur, se așază și se ridică singur.

Ca înțelegere: urmează indicații simple, din 2 pași, are cuvinte pentru pipi și caca, își poate trage pantalonii în jos și în sus.

Ca interes: anunță când a făcut sau când urmează să facă, se ascunde după canapea în acele momente, îl deranjează scutecul murdar, e curios ce fac adulții la toaletă și vrea „să facă singur”.

Nu se începe în săptămânile cu schimbări mari, cum ar fi nașterea unui frate, mutarea, intrarea la creșă sau o boală.

Olița sau reductorul de toaletă

Olița așezată pe podea are avantajul că e la dimensiunea copilului. Se urcă și coboară singur, are tălpile pe sol și nu îi e frică de înălțime ori de zgomotul apei. Poate sta în baie sau, la început, în camera în care se joacă.

Reductorul pus pe vasul de toaletă scutește de un pas ulterior, dar cere neapărat o treaptă sub picioare. Cu picioarele atârnând, copilul nu se poate relaxa și nici împinge. Unii copii aleg singuri, iar alegerea lor merită respectată.

Băieții învață la început șezând, pentru ambele nevoi. Statul în picioare vine mai târziu, prin imitație.

Zilele de început, pas cu pas

Pregătirea începe cu familiarizarea: olița apare în casă, copilul o privește, se așază pe ea îmbrăcat, apoi dezbrăcat, i se citesc cărți despre subiect. Urmează renunțarea la scutec în timpul zilei, dintr-odată, nu cu jumătăți de măsură, care îl derutează. Copilul poartă chiloței și haine simple, cu elastic în talie, fără salopete, capse și bretele. E invitat la oliță în momentele-cheie, la trezire, după mese, înainte de somn și de ieșirea din casă, și oricând dă semne: se foiește, își încrucișează picioarele, se oprește brusc din joacă. Stă 2-3 minute, fără a fi ținut cu forța, iar întrebarea „ai pipi?”, la care răspunsul e aproape mereu „nu”, se înlocuiește cu „hai la oliță, apoi continuăm”. Varianta intensivă, cunoscută drept „metoda celor 3 zile”, descrisă în anii 1970 de psihologii Azrin și Foxx, presupune un weekend prelungit petrecut acasă, cu copilul fără scutec, multe lichide și toată atenția părintelui. Funcționează la copiii deja pregătiți și nu la cei împinși prea devreme.

Laudele, da, pedepsele, nu

Reușita se întâmpină cu o bucurie sinceră și precisă: „Ai simțit că vine și ai mers la oliță!” Abțibildurile lipite pe un carton ajută la unii copii. Recompensele mari, dulciuri sau jucării, mută miza și se întorc împotriva părinților la primul refuz.

Accidentele sunt parte din învățare, nu eșecuri. Vor fi multe în prima săptămână și sporadice luni de zile, mai ales când copilul e absorbit de joacă. Răspunsul potrivit e neutru: „S-a udat. Pipi se face la oliță. Hai să ne schimbăm.” Cearta, rușinarea, comparația cu alți copii și statul obligat pe oliță transformă totul într-o luptă pentru putere, pe care copilul o câștigă întotdeauna, fiindcă nimeni nu poate face pipi în locul lui.

Refuzul scaunului și constipația

Mulți copii acceptă repede olița pentru pipi și cer, săptămâni întregi, scutecul pentru scaun. E o etapă frecventă. Scaunul e resimțit ca o parte din corp care se pierde, poziția e nouă, iar uneori există amintirea unei eliminări dureroase.

Refuzul duce la reținere, reținerea, la scaune tari, care dor, iar durerea, la și mai multă reținere. Cercul se rupe cu blândețe: scutecul se oferă la cerere, apoi copilul e rugat să îl folosească în baie, apoi șezând pe oliță cu scutecul pus. Apa, fructele, legumele și cerealele integrale țin scaunul moale. Constipația instalată se discută cu pediatrul înainte de a continua.

Noaptea vine separat și mai târziu

Controlul de zi și cel de noapte sunt procese diferite. Al doilea ține de maturizarea unui mecanism hormonal și a somnului și apare, la mulți copii, cu luni sau chiar ani mai târziu. Scutecul de noapte se păstrează până când copilul se trezește uscat mai multe dimineți la rând. Udatul patului până la 5 ani este considerat normal și nu se rezolvă prin trezit copilul la miezul nopții sau prin oprirea apei de la ora 5 după-amiaza.

Regresiile, o întoarcere temporară

Un copil care stăpânea olița de 2 luni și începe, deodată, să se ude nu face în ciudă. Regresiile apar la schimbări importante sau la un stres pe care adulții l-au trecut cu vederea și trec în câteva săptămâni, dacă sunt tratate fără dramă, cu o întoarcere temporară la rutina de început.

Igiena și situațiile de discutat cu medicul

Fetele se șterg dinspre față spre spate, ca bacteriile să nu ajungă la căile urinare. Spălatul mâinilor cu săpun devine, de la prima zi, ultimul pas al ritualului, pe o treaptă în fața chiuvetei.

Un consult are rost dacă urinatul e dureros ori foarte des, dacă urina are miros puternic, dacă un copil deja obișnuit începe brusc să se ude și bea neobișnuit de multă apă sau dacă, după 4 ani, controlul din timpul zilei nu s-a instalat. În rest, calendarul îl ține copilul. Aproape toți ajung în același loc, iar la grădiniță nimeni nu mai poate spune cine a renunțat la scutec la 2 ani și cine la 3 și jumătate.